Sunday, January 19, 2020

Un an de cumpănă!

Iată că au trecut 30 de ani de la revoluție și ne-am trezit în anul 2020 (sau douăzeci douăzeci!)! Mulți dintre noi credem că atât țara, cât și orașul în care trăim ar fi trebuit să arate altfel după 30 de ani, măcar undeva aproape de țările și orașele din părțile aflate mai la vest de noi, cu care am avut un destin apropiat în anii regimului comunist. Nu a fost să fie așa, pentru că alții au învățat mai repede atât lecția democrației, cât și pe cea a unei dezvoltări urbanistice armonioase. Ultimii 30 de ani au fost și pentru Iași ani de firească evoluție, cu bune și rele. Au fost și ani de stagnare, de criză a industriei și transformări economice, de trecere de la fabrica de utilaj greu la IT și pondere tot mai mare a comerțului și serviciilor. După vremuri de lipsuri, de somaj și sporire continuă a numărului pensionarilor, au venit și ani de creștere, în special în ultimul deceniu. Ieșenii au învățat cuvinte noi, precum mall, hipermarchet, multiplex, și-au schimbat treptat obiceiurile, au descoperit în masă mașina personală și au vrut să evadeze din oraș către zonele mai liniștite din apropiere. Creșterea a fost însă până acum prost gestionată de către cei care au condus orașul. Străzile sunt blocate la ore de vârf, s-a construit haotic, fără vreo regulă, iar zonele mărginașe au crescut organic, necontrolat. Patrimoniul istoric și arhitectural a avut de suferit datorită delăsării autorităților, problemelor de statut juridic sau ”ofensivei” interesate a ”dezvoltatorilor” imobiliari. Transportul public a căzut pe lista priorităților, s-a renunțat la troleibuze, ba chiar la un moment dat autobuzele au fost înlocuite cu celebrele microbuze galbene. Claie peste grămadă, pe fondul traficului, al șantierelor necontrolate și a restrângerii spațiului verde, poluarea a devenit o reală problemă pentru oraș. Au început să se facă pași timizi în direcția bună. O parte din monumente istorice au fost renovate sau sunt în curs de renovare, unora urmând să li se dea o destinație culturală. S-au deschis muzee. S-au cumpărat autobuze și s-au renovat o bună parte din liniile de tramvai. S-au asfaltat străzi, s-au pavat trotuare și s-a modernizat pista aeroportului, care a devenit cu adevărat unul internațional. Si uite asa, am ajuns in 2020. An de cumpănă!
Este clar că nu mai putem continua așa. În acest ritm, orașul se îndreaptă către un blocaj. Pe de o parte, este evident că trebuie luate măsuri hotărâte în mai multe direcții. Este necesară o limitare a traficului printr-o politică care să îmbine accesul la un transport public modern, adaptabil și predictibil, cu o reglementare mult mai strictă a parcării, gândită aparte pentru centru și cartiere. Mobilitatea urbană trebuie să urmeze tendințele manifestate în plan mondial. În orașe, mașina trece pe plan secund, iar pietonul și biciclistul urca pe lista prioritatilor. Traficul trebuie dirijat spre exterior, avem nevoie de șosea de centură cu adevărat în afara orașului, de o autostradă spre vest, de aeroport cu terminal modern, nu de centuri interne pe malul Bahluiului sau de treceri de pietoni desființate. Apoi, trebuie frânată dezvoltarea necontrolată în plan imobiliar. Ne-am bucurat că se investește, de acum încolo trebuie investit inteligent, după reguli. Iar aceste reguli presupun urgentarea adoptării unui Plan de Urbanism General. Sunt zone din oraș care așteaptă dezvoltare (precum Sf. Andrei), însă nu putem risca să transformăm aceste spații în ceea ce vedem astăzi în zona Universitatea Tehnică - str. Smârdan! Nu numai că vorbim de o urâțire a orașului, ci și de un risc real de a compromite dezvoltarea viitoare a urbei. Măsuri urgente trebuie luate pentru combaterea poluării. Pe lângă trafic, aici vorbim și de spații verzi, care trebuie extinse. În oraș nu s-a înființat nici un parc nou de câteva decenii, iar zonele rezidențiale noi sunt în suferință cronică la capitolul spațiu verde, sacrificat în favoarea parcărilor. Marile insule de căldură din preajma supermarketurilor și mallurilor trebuie combătute prin plantări de copaci, cartierele trebuie reînverzite. Toate acestea trebuie să facă orașul cât mai plăcut pentru locuitorii săi. Lipsa unor măsuri concrete în următorii doi ani, care să aibă și efecte, va avea urmări negative, pe care le vom resimți cu toții. În final, impactul se va vedea asupra dezvoltării orașului, care va fi de fapt frânată.
2020 este an de cumpănă, an de schimbare. Fac un apel public la oricine va veni la cârma orașului, la candidații pentru poziția de primar, la cei ce doresc să obțină un post de consilier, politicieni vechi sau noi, să înțeleagă aceste provocări și să vină cu răspunsurile potrivite. Orașul are oameni care se pricep și care pot da o mână de ajutor, nu trebuie decât să le fie cerut sprijinul. Interesele politicianiste sau economice mărunte trebuie lăsate deoparte, avem nevoie de viziune și voință de a pune lucrurile în micșare. Trebuie să pornim hotărât pe un drum în direcția bună!

Sunday, December 8, 2019

De ce iubim Palatul?


 
Cu șase secole în urmă, Alexandru cel Bun întâmpina la marginea Iașilor alaiul care aducea de la Cetatea Albă moaștele Sfântului Ioan cel Nou. Poate cu această ocazie, poate cu alta, marele domn a remarcat poziția deosebită a Iașilor, hotărând ridicarea, la capătul terasei formată ca o prelungire a dealului Copoului, a unei curți domnești. La avea vreme, curțile nu arătau ca niște simple reședințe, ci ca adevărate cetăți, cu ziduri groase de peste un metru și bastioane la colțuri. Dovadă stau până astăzi, ruinele descoperite în anii 50-60 ai secolului XX, ascunse de autoritățile comuniste sub Teatrul de Vară, dezvelite recent, dar uitate de cei care își asumaseră misiunea de a le pune în valoare. Cetățuia de la Iași a îndurat vremurile până în vremea lui Alexandru Lăpușneanu, cel care a considerat mai potrivit să stabilească aici reședința principală a Țării Moldovei. Totuși, timp de încă un număr de decenii, domnii nu s-au arătat cu totul hotărâți să stea permanent la Iași, astfel că mai petreceau timp și la curțile de la Suceava sau Hârlău.
De la Vasile Lupu putem vorbi de Iași ca fiind capitală a Moldovei, funcție pe care o va îndeplini timp de mai bine de 200 de ani. Vasile Lupu a lăsat o urmă temeinică la Iași. Dornic de mărire, acesta a decis să ridice aici o adevărată bijuterie arhitectonică, unică în țară, dar și în Europa, biserica Trei Ierarhi. Domnul nu s-a oprit aici, i-a adăugat noua biserică a Goliei, dar și biserica mănăstirii de la Copou (azi în capătul Grădinii Botanice). Mai mult, Vasile Lupu a vrut să facă din curtea domnească o reședință demnă de un domn mare, mândru și bogat. În interiorul zidurilor, a ridicat un palat pentru sine, dar și un altul pentru doamna sa. Palatul cel mare cuprindea sala tronului, în care se întrunea sfatul domnesc, o serie de săli mai mici, alături de apartamentele private ale domnului, cu camere ale căror ferestre dădeau spre grădina domnească, din vale de curte. Lipită de palat se afla biserica domnească, refăcută și mărită de Mihai Racoviță. Mai în spate, palatul doamnei găzduia pe doamna și alaiul ei, aici aflându-se și un paraclis. În interiorul curții se aflau clădiri cu diferite funcții, bucătăria („cuhnia”), baia („feredeul”), case pentru slujitori și oșteni, grajduri, intrarea făcându-se prin trei porți, cea mare (cu un turn în care Grigore II Ghica va instala și un orologiu) și două mai mici. Curtea lui Vasile Lupu i-a impresionat pe vizitatorii străini, dintre care se distinge Paul de Alep, care a remarcat camerele domnului „acoperite în întregime cu plăci de faianță”, cu tavane frumos împodobite.
Din păcate, incendiile și cutremurele au afectat periodic ansamblul curții, ultimul și cel mai devastator foc fiind cel din apropierea Crăciunului anului 1784, de pe urma căruia curtea veche nu și-a mai revenit. După două decenii de ruină, i-a revenit lui Alexandru Moruzi meritul de a reface între anii 1804-1806 reședința domnească, rupând însă cu tradiția caselor domnești și ridicând pe locul acestora un singur palat. Construit în stil neoclasic, tare plăcut nobilimii din jumătatea de răsărit a Europei, noul palat a redevenit principalul reper al Iașilor, care începeau să cunoască o perioadă de dezvoltare. Nici acest palat nu a fost ferit de primejdii, în 1827 fiind afectat de marele incendiu care a pârjolit o bună parte din Iași, pentru ca să fie refăcut de Mihail Sturza în anii 1841-1843. În 1880, un alt foc a atins palatul, după care au urmat câțiva ani de renovare.
Curând a devenit evident că – pe fondul înnoirilor care cuprinseseră Iașii spre finalul secolului al XIX-lea, cu investiții ale statului venite și ca o compensație a faptului că orașul pierduse statutul de capitală, cu un nou Teatru Național, cu o nouă clădire a Universității, cu biserici precum Sfântul Nicolae Domnesc și Trei Ierarhi refăcute complet de un arhitect francez, André Lecomte du Noüy, recomandat de celebrul Viollet-le-Duc –, palatul nu se mai ridica la nivelul cerințelor epocii. În 1906, s-a organizat licitația lucrărilor unei noi construcții, pentru ca în 1907 să se aleagă proiectul arhitectului Ion D. Berindei, care se remarcase deja la București prin ridicarea cunoscutului Palat Cantacuzino. Cu toate că mulți consideră că noul palat este o clădire nouă, lucrările de renovare recente au demonstrat continuitatea dintre vechiul palat și cel nou, prin refolosirea zidurilor vechi la parterul noii clădiri, dar chiar și la etaj, în mai multe locuri. Este o fericită continuitate între palatul vechi, neoclasic, și cel nou, gândit de Berindei ca o construcție neogotică. După cum susține și istoricul Sorin Iftimi „Berindei a ales neogoticul pentru avantajul acestui stil de a oferi întâietate deschiderilor generoase în defavoarea zidăriei”, dorind „să creeze o clădire luminoasă, pe o structură ușoară și elastică. Stilul neogotic a fost preferat și pentru că oferea sugestia de spațiu sacru, de catedrală”. Berindei însuși susținea: „un arhitect nu poate să nu fie și puțin poet, și, în același timp, și un istoric, căci el este cel care transmite, din veac în veac, prin poemele de piatră, istoria națiunii sale”. Cu toate că noul palat ar da impresia că, datorită stilului neogotic, reprezintă un corp nou și neobișnuit în Iașii acelei vremi, totuși în oraș existau deja alte două construcții ridicate în acest stil: Cazarma de la Copou și Palatul Gării.
Din 1925, clădirea a slujit ca Palat de Justiție și Administrație. Printre cele 268 de încăperi se aflau atât holul de onoare, săli somptuoase, dar și numeroase camere care urmau să găzduiască birouri administrative. Se remarcă Sala Voievozilor, menită a fi Sală a tronului – cu un șemineu din marmură albă decorat cu basorelief reprezentând un „arbore istoric”, boltită în arc frânt, cu tavan de azur, cu stele aurii –, și Sala „H. Coandă”, destinată Curții cu Juri – cu un tavan inspirat din cea mai celebră șarpantă de lemn din arhitectura gotică, cea de la Westminster Hall din Londra.
După 1955, clădirea a luat actuala denumire, de Palat al Culturii, deoarece aici au fost găzduite mai multe instituții muzeale și de cultură. Iată deci cum Palatul a evoluat peste veacuri, de la curtea domnească cu aspect de cetățuie, la palatele lui Vasile Lupu, și la palatul modern, cel căruia îi succede direct construcția actuală. De altfel, cercetările recente au dovedit nemijlocit acest lucru, astfel că ieșenii au în fața ochilor una din clădirile vechi ale orașului, un adevărat simbol, cu ziduri de peste 200 de ani!
De ce iubim Palatul? Pentru că este o clădire frumoasă și maiestuoasă, ridicată pe un loc încărcat de istorie, un palat dedicat culturii și, prin urmare, un palat al ieșenilor și al tuturor românilor.


Surse:
Laurențiu Rădvan, Mihai Anatolii Ciobanu, Cum arăta curtea domnească din Iași? Informații inedite din surse cartografice, sub tipar în „Studii și Materiale de Istorie Medie”, 37 (2019).
Sorin Iftimi, Palatul Culturii din Iași. O retrospectivă istorică, în vol. Patrimoniu național și modernizare în societatea românească: instituții, actori, strategii, ed. de Dumitru Ivănescu, Cătălina Mihalache, Iași, Editura Junimea, 2009.

Mai jos vă propun o plimbare în imagini prin istoria Palatului, de la zidurile primei cetățui ridicată pe acest loc, la curtea domnească a lui Vasile Lupu, la Palatul Ocârmuirii din secolul al XIX-lea, până la Palatul de azi. Sunt inserate și imagini care surprind continuitatea de zidărie dintre palatele din ultimele două secole. De asemenea, fotografii dintr-o expoziție cu piese de valoare istorică. Încheiem cu un clip (înregistrare personală) care surprinde ceasul din turn în funcțiune.